Peste câteva sãptãmâni, România va intra în campanie electoralã pentru alegerile parlamentare din 9 decembrie. Pentru ciolanul care se numeste „români din diaspora” se vor bate mai multi decât acum patru ani. Românii din jurul României vor fi prinsi în agitatia celor care vor avea nevoie de voturile basarabenilor si ucrainenilor cu cetãtenie românã. Ceilalti, timoceni din Bulgaria si Serbia, români din Voivodina sau din Ungaria, vor fi nevoiti sã astepte. Sã astepte din nou. Pânã se va înfiinta noul guvern, pânã se vor instala în fruntea institutiilor responsabile cu problemele lor noii conducãtori, pânã vor face toti noi si noi vizite de documentare cu dorinta sincerã de a cunoaste problemele reale ale comunitãtilor istorice.
Autoritãtile de la Bucuresti se tot documenteazã, deja de 20 de ani, si o fac cu sinceritate si prietenie. Dar în toti acesti ani noi ne stingem… Si, încet-încet, nici probleme nu vom mai avea. Românii de pretutindeni cer de ani de zile ca România sã aibã un minister pentru românii din afara granitelor. Un întreg minister si nu doar un departament. Problema este însã cã România nu are nici mãcar o strategie clarã, sigurã, bãtutã în cuie, pentru problemele românilor de pretutindeni. Strategiile se cam schimbã odatã cu schimbarea fiecãrui secretar de stat. Unii dau mai multi bani pentru Basarabia, altii pentru Italia si Spania.
Unii considerã cã este mai important sã se înfiinteze scoli românesti pentru copiii românilor plecati la muncã în Italia si Spania, decât sã sprijine initiativele românilor bãstinasi din Timoc sau Ungaria pentru întãrirea sau revigorarea limbii materne la copiii familiilor care se încãpãtâneazã sã rãmânã români. Se încãpãtâneazã deja de secole, în tãri strãine care de fapt, sunt patriile lor, fiindcã pe ei nu „sãrãcia, si nevoile, si neamul” i-au fãcut sã se mute aici. Au fost în aceste tãri dintotdeauna.
Lipsa unei strategii concrete si sigure la Bucuresti rezultã nesiguranta în care îsi trãiesc viata de minoritari românii din jurul României. Ungaria are nenumãrate fundatii, organizatii care îi sprijinã pe diferite cãi pe ungurii din afara tãrii. Scopul si menirea acestora nu se schimbã tot la patru ani, odatã cu schimbarea coloraturii politice a guvernelor. Pentru Ungaria, problematica ungurilor din afarã este un lucru sfânt, de care nu se atinge niciun guvern. Tocmai din acest motiv ne doare pe noi mai tare cã tara noastrã mamã, România, nici dupã aproape o sutã de ani, de când ne-a lãsat aici, nu prea stie ce sã facã cu noi. Ne-au trebuit si nouã ani buni ca sã învãtãm cum sã ne spunem of-urile, cum sã vorbim „bucuresteneste” ca sã fim întelesi. Am înteles cã dacã ne exprimãm dorintele doar prin generalitãti si fiindu-ne chiar rusine sã cerem lucruri aparent neînsemnate, sã spunem lucrurilor pe nume, nu ne va întelege nimeni.
De câtiva ani însã s-au conturat si câteva doleante concrete, clare din partea comunitãtii românesti din Ungaria. Unele dintre acestea au intrat chiar si în protocoalele bilaterale, unele (foarte putine) fiind respectate, iar altele (si, din pãcate, acestea sunt mai multe) fiind lãsate uitãrii. Primãria din Micherechi cere de vreo 5 ani sprijinul României si al Ungariei, în egalã mãsurã, pentru constructia unui nou centru cultural multifunctional în singura localitate majoritar româneascã din Ungaria. În afarã de teancuri de hârtie si de un car de promisiuni, încã nimic nu s-a realizat.
Micherechenii mai au o dorintã concretã, exprimatã si documentatã deja de un an si jumãtate. Nici la asta nu s-a gãsit solutie. Este vorba de trimiterea a doi pedagogi români, un profesor si un educator, pentru scoala si grãdinita din sat. Doi pedagogi care ar revigora limba românã si care ar aduce suflet românesc în aceste institutii. Doi profesori români care sã nu stie ungureste. Doi profesori amãrâti, cãrora România ar trebui sã le dea doar salariile, pentru cã primãria le-ar asigura casã. E o cerere atât de micã, ar costa atât de putin, în raport cu efectul care s-ar putea vedea într-un an, doi. Poate dacã am fi cerut de la UDMR, s-ar fi rezolvat într-o lunã. Are si rãbdarea limitele ei!
Eva Simon, Foaia Romaneasca
Autoritãtile de la Bucuresti se tot documenteazã, deja de 20 de ani, si o fac cu sinceritate si prietenie. Dar în toti acesti ani noi ne stingem… Si, încet-încet, nici probleme nu vom mai avea. Românii de pretutindeni cer de ani de zile ca România sã aibã un minister pentru românii din afara granitelor. Un întreg minister si nu doar un departament. Problema este însã cã România nu are nici mãcar o strategie clarã, sigurã, bãtutã în cuie, pentru problemele românilor de pretutindeni. Strategiile se cam schimbã odatã cu schimbarea fiecãrui secretar de stat. Unii dau mai multi bani pentru Basarabia, altii pentru Italia si Spania.
Unii considerã cã este mai important sã se înfiinteze scoli românesti pentru copiii românilor plecati la muncã în Italia si Spania, decât sã sprijine initiativele românilor bãstinasi din Timoc sau Ungaria pentru întãrirea sau revigorarea limbii materne la copiii familiilor care se încãpãtâneazã sã rãmânã români. Se încãpãtâneazã deja de secole, în tãri strãine care de fapt, sunt patriile lor, fiindcã pe ei nu „sãrãcia, si nevoile, si neamul” i-au fãcut sã se mute aici. Au fost în aceste tãri dintotdeauna.
Lipsa unei strategii concrete si sigure la Bucuresti rezultã nesiguranta în care îsi trãiesc viata de minoritari românii din jurul României. Ungaria are nenumãrate fundatii, organizatii care îi sprijinã pe diferite cãi pe ungurii din afara tãrii. Scopul si menirea acestora nu se schimbã tot la patru ani, odatã cu schimbarea coloraturii politice a guvernelor. Pentru Ungaria, problematica ungurilor din afarã este un lucru sfânt, de care nu se atinge niciun guvern. Tocmai din acest motiv ne doare pe noi mai tare cã tara noastrã mamã, România, nici dupã aproape o sutã de ani, de când ne-a lãsat aici, nu prea stie ce sã facã cu noi. Ne-au trebuit si nouã ani buni ca sã învãtãm cum sã ne spunem of-urile, cum sã vorbim „bucuresteneste” ca sã fim întelesi. Am înteles cã dacã ne exprimãm dorintele doar prin generalitãti si fiindu-ne chiar rusine sã cerem lucruri aparent neînsemnate, sã spunem lucrurilor pe nume, nu ne va întelege nimeni.
De câtiva ani însã s-au conturat si câteva doleante concrete, clare din partea comunitãtii românesti din Ungaria. Unele dintre acestea au intrat chiar si în protocoalele bilaterale, unele (foarte putine) fiind respectate, iar altele (si, din pãcate, acestea sunt mai multe) fiind lãsate uitãrii. Primãria din Micherechi cere de vreo 5 ani sprijinul României si al Ungariei, în egalã mãsurã, pentru constructia unui nou centru cultural multifunctional în singura localitate majoritar româneascã din Ungaria. În afarã de teancuri de hârtie si de un car de promisiuni, încã nimic nu s-a realizat.
Micherechenii mai au o dorintã concretã, exprimatã si documentatã deja de un an si jumãtate. Nici la asta nu s-a gãsit solutie. Este vorba de trimiterea a doi pedagogi români, un profesor si un educator, pentru scoala si grãdinita din sat. Doi pedagogi care ar revigora limba românã si care ar aduce suflet românesc în aceste institutii. Doi profesori români care sã nu stie ungureste. Doi profesori amãrâti, cãrora România ar trebui sã le dea doar salariile, pentru cã primãria le-ar asigura casã. E o cerere atât de micã, ar costa atât de putin, în raport cu efectul care s-ar putea vedea într-un an, doi. Poate dacã am fi cerut de la UDMR, s-ar fi rezolvat într-o lunã. Are si rãbdarea limitele ei!
Eva Simon, Foaia Romaneasca