Actualitatea lui Mihai Viteazul. Diversiunile contra poporului român
La 1 noiembrie şi la 1 decembrie s-au petrecut evenimente importante în viaţa poporului nostru, pe care avem datoria să le comemorăm. La 1 noiembrie, după victoria de la Şelimbăr, Mihai Viteazul a intrat cu oaste şi mare alai în Alba Iulia, realizând apoi în mai 1600 prima mare unire, de la Nistru până la Tisa. Ecoul ei va fi nepieritor în istoria poporului român. După mai bine de 300 de ani, după unirea Basarabiei şi a Bucovinei, adunarea reprezentanţilor poporului de pe tot cuprinsul Transilvaniei, reunită la Alba Iulia la 1 decembrie, va pune bazele celei de a doua mari uniri, a României Mari.
În istorie se schimbă împrejurările, în funcţie de contextul în care se desfăşoară evenimentele, dar pericolele rămân constante. Aşezarea noastră geografică ne-a impus aceleaşi pericole ca şi pe timpul lui Mihai Viteazul. Astăzi, în cazul nostru, ele nu se mai exprimă prin atac armat, dar se exprimă într-o formă nouă, prin diversiune.
Astăzi, sunt două mari diversiuni contra poporului român; diversiunea balcanică, prin înlăturarea unei jumătăţi istorice a poporului român de la sud de Dunăre, promovată de state interesate; ea se face prin negarea românităţii acesteia, prin negarea identităţii numelui de Valah, Vlah, Vlas, nume date de alte popoare pentru Români, cu acela de român, de parcă până la 1859 n-ar fi fost numită de către străini şi Ţara Românească, tot Valahia. Pe baza acestui tertip, bun pentru persoane fără cultură, se prezintă în Serbia Românii, chiar cei din Voivodina, ca popor deosebit de „Valahii” din regiunea Timocului, în Grecia Aromânii –kuţovlahii- ca deosebiţi de Români, în Bulgaria se neagă existenţa minorităţilor. Exemplele de mai sus amintesc bine cunoscuta reţetă stalinistă de popor şi limbă „moldovenească”.
În paralel, o mână de oameni în ţară acreditează ideea că Aromânii ar fi minoritate naţională în România. E mai mult decât grotesc! Continuând pe această măsură, saşii sau şvabii, de exemplu, deoarece nu sunt înţeleşi de nemţii nevorbitori ai dialectului lor, ar trebui să fie consideraţi alt popor! I-am cunoscut pe Aromâni, şi în romanul „Bariera” am descris, printre altele, viaţa lor frământată, în timpul războiului civil din Grecia.
Cealaltă diversiune care vine de la Apus, este cea central europeană, astăzi exprimată prin inventarea unui termen de anihilare prin confuzie, a identităţii şi originii noastre, termenul inexistent de Rom, ca nume „naţional” al ţiganilor. (Desigur că atunci când Istvan Valyi, studentul ungur de la Viena, a recunoscut cuvinte din limba unor studenţi indieni ca identice cu cele pe care le cunoştea din limba fierarilor sau potcovarilor ţigani de pe latifundiile tatălui său, şi le-a publicat în „Wiener Anzeigen” la 1763, nu s-a gândit niciodată la invenţia numelui de Rom, inexistent ca nume de naţiune.) Termenul rom – mai corect drom - în vechea lor limbă, derivând din sanscrită, înseamnă „om” , dar nicicând o „naţiune”.
Cum poate fi atunci numele Ţării şi al naţiunii - şi ca atare identificativ în cuvintele indicând instituţiile ţării, sau activităţile ei, ca Rom telecom, Rom petrol, Rom arta, Tarom, etc, etc.- unul şi acelaşi cu acela, născocit în Europa centrală, care prin impostură, să nu zic furt, este atribuit ţiganilor? Este o indiferenţă profundă la soarta ţării, a acelora de la noi care manipulează acest termen în mass-media, sau creează manelele ţigăneşti, sau deopotrivă manelele americane, cu care, ca un popor fără limbă, ne prezentăm, nu numai pe scenele interne, dar şi în afară, la mincinosul Eurovision, etc., care de eurovision nu are nimic. (Acelaşi dispreţ pentru patrie şi naţiune, impus de acei care cred că etalonul de civilizaţie şi libertate în Europa este sinonim cu „căsătoriile” între homosexuali şi nu înţeleg că sunt făcute tocmai pentru distrugerea lor şi a Europei.).
Grecia s-a opus admiterii la ONU a fostei republici iugoslave Macedonia până ce aceasta nu şi-a schimbat numele în...FYR (Former Yougoslav Republic)! Aceasta numai pentru ca să nu aibă acelaşi nume, să nu se confunde cu Macedonia, provincia grecească. Dar să fi avut ex-republica iugoslavă acelaşi nume cu Elada, sau Grecia, cum este cazul nostru cu Rom şi România, romani şi limba română, ce-ar fi făcut?
Un om genial în istoria noastră – şi nu se insistă deajuns asupra geniului său istoric, confundându-se începutul conştiinţei naţionale, de către unii istorici, cu revoluţia franceză - a intuit şi a înfruntat (spre deosebire de conducătorii noştri de astăzi) pericolele la care aşezarea noastră geografică, între Balcani şi centrul Europei, ne expune. Pentru că în istorie se schimbă împrejurările, dar PERICOLELE rămân. Adică, formele de manifestare ale ameninţărilor la adresa unei naţiuni în decursul timpului, se schimbă în funcţie de circumstanţe, dar constanta lor rămâne. Mihai Viteazul le-a înfruntat eroic şi cu genială intuiţie, acum patru secole.
El a început cu planul balcanic, provocat de pericolul cel mai mare atunci, imperiul otoman, a luptat la sud de Dunăre, ajungând până în trecătorile Balcanilor – generalul său, Baba Novac, până la Sofia -, neutralizând ameninţarea otomană. Dar nestatornicia principilor ardeleni în politica cu Turcii, aleanţa lor cu Polonia filo-turcă (de pe vremea lui Ştefan Bathory, principele Ardealului, ajuns rege al Poloniei), l-au adus la planul DACIC, central-european. Cu intuiţie genială şi hotărâre fulgerătoare, el a intrat în Ardeal şi a început epopeea care l-a dus la constituirea primului stat unitar românesc, la 1600. Acestei existenţe unitare i s-a opus însă de la apus Austria, care-i va ajuta pe nobilii unguri rebeli iar generalul imperial Basta nu va pregeta, pe Câmpia Turzii, în faţa crimei; de la miază noapte Polonia va desăvârşi opera de distrugere a primului stat unitar românesc, intrând cu oaste în Moldova şi Muntenia.
Când după mai puţin de două secole, Polonia va înceta să existe, un nou vecin ajuns pe Nistru abia la 1792, va spinteca Moldova la 1812 şi va pune în pericol existenţa celor două principate româneşti extracarpatice, prin numeroase ocupaţii militare. Spre deosebire de secolele anterioare, ameninţările istorice îşi schimbă formele de manifestare, în funcţie de contextul istoric, dar rămân, apărând astăzi în forme noi, mai subtile.
Astăzi există o diversiune balcanică, prin nerecunoaşterea ca minorităţi şi desnaţionalizarea a întinse mase de români în Serbia, Grecia, Bulgaria, Albania, folosind în unele din aceste state diversiunea nominală cu „valahi” şi români, ca dealtfel în Republica Moldova, de către urmaşii lui Stalin, cu „moldovenii”, nume al locuitorilor unei provincii, dar nu al naţiei!
Apoi, există diversiunea cu paronimul (aproape omonimul) rom, apărută întâi în spaţiul central european, extinsă după tratatele de la finele primului război mondial, astăzi, după 1989, extinsă la scară exponenţială în Europa, care anihilează pe români, dintr-o trăsătură de condei, excluzându-i din rândul popoarelor europene, asimilându-i cu ţiganii! În condiţiile bombardamentului mediatic, ale aşa zisei globalizări, această confuzie este foarte periculoasă! Războaiele azi sunt asimetrice, în cazul României ele se duc prin aceste diversiuni şi prin economie; economic, pentru a îndeplini programele – planurile - organismelor financiare internaţionale, a fost pusă pe butuci întreaga industrie a ţării imediat după 1989, pentru a transforma ţara într-o piaţă de desfacere a Apusului şi, fără război, România deja a pierdut trei milioane de oameni, în cea mai mare parte tineri, mulţi calificaţi, deveniţi braţe de muncă ieftine, destinaţi desnaţionalizării şi asimilării, de către statele din Occident.
Acestea sunt noile modalităţi de exprimare, azi, ale imperialismelor de aproape şi de mai de departe
Dar, aşa cum s-a întâmplat totdeauna, imperiile pier, dar naţiunile – acelea care vor să trăiască -, rămân. Dar numai acelea care vor să trăiască şi-şi au conducătorii pe măsura acestui scop, precum odinioară un Mihai Viteazul sau Ştefan cel Mare.
O analiza de Emil Petru Raţiu, Roma, Italia
Acestea sunt noile modalităţi de exprimare, azi, ale imperialismelor de aproape şi de mai de departe
Dar, aşa cum s-a întâmplat totdeauna, imperiile pier, dar naţiunile – acelea care vor să trăiască -, rămân. Dar numai acelea care vor să trăiască şi-şi au conducătorii pe măsura acestui scop, precum odinioară un Mihai Viteazul sau Ştefan cel Mare.
O analiza de Emil Petru Raţiu, Roma, Italia